Rainbow Child

Uneori, din ce in ce mai des in ultimul timp, imi pare tare, tare rau ca sunt fata si nu baiat. Ca sunt mai slaba de felul meu si cu fata de copila de 17 ani. In unele zile mi-as dori sa fiu un tip cat un dulap. Sa fi mers la sala de cel putin 3 ori pe saptamana in ultimii 5 ani si sa imi lipseasca cei 7 ani de acasa.

Asa ca atunci cand m-as plimba linistit cu bicicleta pe pista de biciclete si un dobitoc care asteapta autobuzul cu un picior pe pista m-ar impinge pentru ca probabil am trecut prea aproape de el nu m-as gandi de doua ori inainte sa ma dau jos de pe bita, sa ma duc la el si sa-i trag vreo 3 pumni in fata, inca vreo 3 dupa cap si un picior in burta. Iar apoi m-as urca inapoi pe bicicleta si as pleca mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

M-am saturat sa fiu agresata pe strada si singurul lucrul pe care sa-l pot face e sa-l trimit pe respectivul in pizda ma-sii. M-am saturat sa incerc sa fiu civilizata si sa nu-i deranjez pe cei din jur cand cei din jur se comporta ca ultimele jeguri. Nu mai pot sa stau cu mainile-n san, dar ce naiba pot sa fac in cazuri din astea?

Sunt asa de scarbita, pff!!

Un asemenea eveniment nici nu mai are nevoie de prezentare

Nu mi se pare normal, si nici sanatos, si nici corect, ca eu sa-i trimit un mesaj la sfarsitul lui iunie si el sa nu-mi raspunda. Si sa ma gandesc toata vara la ce face si daca ii este bine. Si sa vina septembrie, mijlocul lui septembrie, si tot sa nu primesc nici un semn. Si intr-o zi sa ma gandesc mult, mult de tot la el si in aceeasi seara sa ma trezesc cu un instant message de la el (“salut”). Telepatie sau ce naiba o fi asta nu trebuie sa existe intre doi oameni care au fost impreuna si mai ales in cazul in care unul dintre ei can’t let go chiar daca stie ca nu e nici normal, nici sanatos si nici corect.

Si mi se pare incredibil de ironic sa ai prieteni de care iti place. Oameni faini cu care te simti minunat, dar pe care nu poti sa-i atungi. Oameni cu care poti sa vorbesti despre orice si sa poti sa porti coroana de Miss Idiot iar ei sa nu se sperie si sa fuga, ci sa te priveasca cu intelegere si sa zambeasca zicandu-si in gand ca “o sa se maturizeze ea odata si odata”. Oameni cu care iesi in oras, cu care iti trimiti mesaje peste mesaje, oameni pe care ii ai atat de aproape si ei de fapt sunt asa de departe.

Iar stupid de-a dreptul mi se pare sa iti placa de oameni cu care te intalnesti de vreo 3-4 ori pe an. Si cand ii vezi sa se bucure, sa te imbratiseze tare, tare de tot, iar tu sa rosesti. Sa povestiti despre tot felul de nimicuri, sa iti puna mana pe umar, tu sa-l impungi cu un deget in burta si sa rosesti iar. Si sa vrei sa-l inviti la un ceai, o bere, whatever, dar sa taci ca o vaca in numele unei prietenii inexistente pe care nu vrei sa o “strici” si in numele unui principiu cat se poate de stupid (“eu nu ma bag cu forta in viata nimanui”). Asa ca va despartiti cu zambetul pe buze si sa va promiteti sa va vedeti mai des, sa va sunati si sa iesiti in oras. Normal ca nici unul nu va suna, stiti asta din momentul in care ati spus “pa, ne vedem!”. Iar data viitoare cand va intalniti se repeta acelasi scenariu, aceleasi imbratisari, aceleasi “imi pare asa de bine sa te vad”-uri, aceleasi promisiuni la despartire.

Ma duc sa ma inchid in casa si sa nu mai vad/cunosc pe nimeni. Mi-a ajuns.

Nici nu au intrat bine pe scena ca am primit trei lovituri una dupa cealalta: There There, Lucky si All I Need. Am cazut la pamant si nu am mai putut sa-mi revin. Apoi au urmat alte si alte lovituri, fara pic de mila, fara sa conteze ca nu ma puteam opri din plans, fara sa tina cont de buza muscata pana la sange si mana zgariata pana la carne. La Reckoner m-au facut K.O. Si inca nu mi-am revenit.