Îmi iau conştiincioasă vitaminele în fiecare zi. Pastila portocalie face fâssssss când se dizolvă în apă. Mă panichez când văd că mai am numai două buline albe: “Trebuie să mă duc să-mi iau alte vitamine, acum!”. Dar ele nu mă fac nici mai sănătoasă, nici o persoană mai bună: în continuare îmi tremură mâinile, am ameţeli şi mă simt foarte slăbită; în continuare sunt la fel de selfish and unkind, dar de asta mi se cam rupe, că aşa sunt de când mă ştiu, doar nu o să mă schimb acum.

Mă enervează că de când sunt “fericită” nu prea mai dau pe aici iar dacă o fac scriu numai despre nimicuri (nu că până acum scriam despre chestii super interesante etc.); în general, nu fac nimic. Mă mai duc pe la masterat, mai ies la câte-un ceai şi cam atât. Încep să mă simt prost că dintre toţi prietenii mei sunt singura care nu lucrează. I’m slowly but surely turning into a fine loser.

Şi nu vreau să mă gândesc cum o să fie după ce o să plece Martha: iar o persoană nouă, 3 luni de zile, iar aceleaşi poveşti, iar aceleaşi explicaţii (“you know, I’m a bit obsessed about this, this and that and would you mind not doing this, this and that?”), same shit all over again. Da, e mişto să cunoşti oameni noi, da, e fain să ştii că poţi să mergi prin ţări străine şi să stai la oameni care la rândul lor au stat la tine, dar m-am săturat de du-te-vino ăsta.

În fine…