Stau turceste pe jos, in fata cutiei, si mi-e frica sa o deschid. Fiecare ar trebui sa aiba o asemenea cutie, o cutie cu amintiri, o cutie in care sa tina bilete de tren, felicitari, flori presate, etichete – toate nimicurile care te-au facut sa zambesti si care sunt pentru totdeauna legate de anumite persoane, locuri, intamplari. Nimicuri care ne aduc aminte de noi.

Ceaiul de portocale pe care-l beau e, asa, bitter-sweet, cum e si starea mea de spirit. Parca nu as vrea sa deschid cutia. Nu mai stiu exact ce am in ea de ultima data de cand m-a uitat. Daca gasesc ceva care o sa ma faca sa plang? Nu, nu sunt lasa… mai ascult piesa asta de la uRMa si apoi chiar deschid cutia. Gata, am deschis-o. Ah, cand s-au adunat atatea lucruri? De unde sa incep? Mai bine golesc tot pe jos si apoi le aranjez frumos inapoi… asa… si, totusi, cu ce sa incep?

Bilete de tren, de la concerte si spectacole, felicitari, bonuri fiscale, etichete… simple things… Uite, stiam ca are de ce sa-mi fie frica de ele: primele lucruri peste care am dat sunt niste log-uri de cand vorbeam cu Cata pe mIRC in clasa a 9-a, pe care le-a printat pentru mine iarna trecuta… un bilet de la o piesa de teatru la care ar fi trebuit sa merg cu el, dar nu a mai ajuns in Baia Mare in weekend-ul ala…felicitari si vederi de la oameni tari dragi mie [Maria, Steve, Ramona, Ale si Raisa]… biletele de la Gabi si Steve si multe bilete de la piesele de teatru la care am fost in clasa a 11-a si a 12-a cu ei si cu Ovi. Of, mi-e asa dor de liceu! Mi-e dor de clasa a 12-a, cand credeam ca am o viata cat se poate de boema, cand chiuleam de la scoala si spuneam ca ma duc la “pregatire pentru olimpiada”, cand mancam aproape zilnic inghetata – cu portie dubla de frisca si glazura – de la Terasa Parc, cand mergeam in fiecare vineri si sambata seara in Tom si Jerry, cand asteptam sa vina weekend-ul ca sa-l vad…

Ah, uite si felicitarea de la Ramona! Si cea de la Mihaela… martisorul de la steve… felicitarea pe care Cata mi-a facut anul asta de 8 Martie… scrisori pe care nu le-am trimis niciodata… singurul lucru pe care il am de la Alex: un autocolant… un bilet autobuz de cand am fost in Franta in 2001… oare ce mai face Renaud?… bilete de tren de cand am fost la mare cu baietii… mici nimicuri din Grecia si Italia… din Turcia si Germania… biletele de tren de cand am venit sa ma inscriu la facultate… invelisul de la bomboana pe care mi-a adus-o a doua zi de revelion, in 2006… un bon fiscal de la Demi – singurul lucru care imi aminteste de el; nu l-am mai vazut de vreo 3 ani… biletul de autobuz pe care i l-am luat lui Cata din buzunar cand ne-am intalnit in fata la B’Rux, cu un an inainte sa fim impreuna… o bucata de coaja din copacul sub care am stat cand ne-a prins ploaia in parc… si alte nimicuri… multe alte nimicuri…

Si acum… I’m stuck in a moment, which keeps us alive… si sunt prea multe nimicuri… prea multe aminitiri. Imi arata cineva unde e butonul de erase? Va rog!